Într-un univers plin de zei ai copulării, Zeul sexului își găsește un sfătuitor priceput în arta însămânțării cuvintelor, o poveste despre creație, dorință și echilibrul dintre putere și supunere.
Zeul sexului își găsise, în sfârșit, un povățuitor. Era un spirit sfătos, trecător ca el, dar înzestrat cu o înțelepciune veche, aproape uitată: tehnica însămânțării cuvintelor.
Punea mâna pe o mașină de scris și o făcea vie.
O readucea la vibrație, ca și cum literele ar fi avut carne. Părea desprins din anii ’20 ai unui univers paralel, dar nu era, pentru că timpul acolo nu curgea, ci se întindea, ca o membrană sensibilă între lumi.
Multiversul era plin de zei ai copulării, de Sălășlui-în, cum li se spunea în limbajul de acolo. Unele nume nu puteau fi rostite fără să se topească aerul în jurul buzelor. Dar toți, prin reducere la esența lor potențială, posedau o singură abilitate: aceea pe care Zeul o stăpânea mai bine decât oricare altul, puterea de a crea.
Pentru că el nu desfăcea.
El făcea.
Nu distrugea, ci năștea.
Sfătuitorul îi spuse, într-o zi, privind spre miezul unui soare dublu:
— Trebuie s-o ajutăm pe Doamnă. Ea creează singură.
Așa era legea în universul lor. Fiecare entitate își năștea singură creația, fără ajutor, fără martori.
Zeul îl privi lung.
— O vom ajuta, spuse el. Sau, mai bine, o vei ajuta tu. Poate n-ar trebui să mai creeze singură.
— Eu? întrebă sfătuitorul.
— Da. Vrei?

Presiunea acelui “Da” era aproape insuportabilă.
Sfătuitorul simți cum materia din jur începe să se frământe. Văzuse multe. Auzi multe. Dar niciodată o chemare venită direct din spatele peliculei de pe ochii albaștri, acea peliculă care despărțea zeii de vis.
Și totuși, spuse:
— Da, vreau.
Zeul accentuă, apăsat, aproape senzual:
— Da, vreau.
Și astfel, după o sută douăzeci de sori dubli, minunea se născu.
Perfectă, dar nu pentru pământul pe care îl știm noi.
Acolo, în tărâmul lui Salașlui-în, perfecțiunea avea două capete, două începuturi și… niciun sfârșit.





