Și Zeul sexului s-a uitat la fata care tocmai cobora. Intra în metroul steril, fără personalitate. Nu, sigur nu era în Koslova, nici în Kiev.
Metroul e metrou, iar frigul, plăpând, ajută umezeala să râncezească. Nimic nu crește dacă nu se întâlnesc imagini opuse, nimic nu se naște fără contrarietate. Totul pare un desen invers, un opus… cum zic muzicienii. Dar așa este: dacă nu te opui, nu se naște nimic. Dintr-o linie rectilinie nu se nasc așchii, sublinii, viață, aproape nimic.
Nu era dragoste. Era altceva
Așa gândea Zeul, când privea parpalacul verde dispărând în jos, în gura de metrou. Ca o nălucă, o ființă astrală trecu prin fața lui, iar ochii lui albaștri rămâneau ațintiți spre acea gură urbană. Zbura – pe un fel de mătură, sau poate era un cal care mâncase jăratic. Nu… nu! Era ceva ce nu putea fi văzut de orice muritor. Ceva ce trece adesea printre oameni, dar pe care oamenii nu-l observă. Este, de regulă, o adiere, o vibrație veche, uitată, dar încă vie.
Zeul o simți. O urmări cu privirea. Clepsidra îi era vizibilă – zgâriată, cumva, pe o șa parcă erodată de spațiul cosmic, de nisip stelar. Și se întrebă: ce vrea de la mine?
Răspunsul: nu voia nimic. Dar hai să vedem ce vrea…
Metroul, loc de întâlnire pentru zei și scandal
Era în stația Grozăvești. Simțea vântul dinspre Regie. Voia răspunsuri. Zeul – le găsi. Erau niște cămine înalte, de studenți. Erau doi. Ființa era Discordia. Îi era lehamite să o înfrunte. Lăsă omul care-l făcea să vadă totul să plece, încet. Nu era pentru el. Acolo nu se procrea. Erau doi. Era un scandal.
Zeul credea că nu e nevoie de scandal. Fiecare face ce vrea. Judecata e dincolo de muritori.
