Mai erau doar câțiva pași de urcare. O cobză suna departe, din vale, dar în aburul dens și sărat al dimineții răsuna până aici, sus, la capătul lumii.
Oamenii urcau în șir, vorbind o limbă veche, cândva latină. Acum, doar o presimțire a spaniolei. Mergeau să se mântuiască.
La Constantinopol sau la Ierusalim era mai greu, mai departe. Aici, drumul Iberiei era bătut de sudoare, rugăciune și cadavre. Cine cădea în pădure rămânea acolo, hrănind pământul și fiarele.
„Acolo unde e popor, sunt și eu”, spunea Zeul din spatele ochilor albaștri ai lui Sălășluia-în*.
Un bărbat al căutării fără sfârșit, Sălășluia-în mergea pe cărarea sfinților, pe la anul 800, când zări o umbră. O nalucă îmbrăcată în negru. Fără cal, dar cu pantaloni de bărbat și o desagă de piele la subțioară.
Era o zbânțuitoare.
Unii spuneau că sunt femei dintr-o sectă secretă, urmașe ale Mariei Magdalena.
Alții, că-s doar năluci, duhuri ale trupului risipit.
Ea apărea și dispărea printre tufișuri. Mergea spre apă, spre oceanul cel mare.
El o urmă, în tăcerea grea a dimineții, în timp ce pelerinii se opreau pe margine, atinși de divin, și procreau. Zeul era cu ei.
Sălășluia-în simțea bucuria fierbând în vene, simțea chemarea.
Ajuns pe culme, cu privirea pierdută după năluca în pantaloni negri, căzu în transă.
Simțea clepsidra dorinței curgând.
Marea era calmă, îi aștepta să-i înghită neputințele.
Femeia ajunsese deja pe un promontoriu secret.
Să fi fost Discordia însăși?
Sălășluia-în era acum în puterea Zeului, aceluia care își răspândea semințele în lume, mii și mii, purtate de vânt, de carne, de febră.
Nu mai era important drumul. Nici oamenii. Nici orătăniile. Nici cețurile.
Toți, împreună cu Discordia și cu Sălășluia-în, procreau.
Zeul era fericit. Sunt miliarde de Sălășluia-în care se luptă acum pentru un loc pe pământ.
Poate, în următorul ciclu, Zeul va sălășlui într-un… bou.
*Sălășluia-în – Așa se numește bărbatul în care trăia Zeul Sexului (adică Sălășluia în) în acel moment
CITEȘTE ULTIMELE EDITORIALE SEMNATE DE ȘTEFAN ALEXIU
- Zeul care mirosea fecundul
Mergând pe urmele lui Disilica (n.a. Dionysos), grasul și cârlionțatul grec, zeul mirosea vântul cu fața spre apus. Brusc, a realizat că vântul, singur, nu putea crea un asemenea miros.… Citește mai mult: Zeul care mirosea fecundul