Ziua era egală cu noaptea. Iar oamenii credeau că acela era momentul întrecerii.
Cine era mai puțin egal, mai mic, mai slab, mai încet, rămânea fără „soare” — așa spuneau ei — ori devenea omul care ajută… până la următoarea egalitate. Peste milenii, noi îi spunem echinocțiu.
Zeul sexului sălășluia în spatele unor ochi albaștri. Iar acei doi ochi priveau peste lacul în care mai mulți oameni trebuiau să sară și să ajungă la celălalt mal. Un capăt stăpânit tot de ei, de unde prindeau vietățile acelea lungi și verzi, cu dinți mulți și cozi puternice.
Scaunul Zeului
Scaunul pe care era așezat Zeul venea de la cei care nu se mai bucurau de soare. Era construit din rădăcinile unei plante ce se urca necontenit peste copaci. Ședea pe acel scaun de cel puțin zece egalități, de când trecuse primul lacul și reușise să-l ia cu ușurință. De atunci, oamenii lui deveniseră atât de numeroși, încât ocupau acum tot malul lacului, de jur împrejur.
Aruncă în apă craniul de pisică — animalul care îi călăuzise pașii atunci când mergea singur spre capătul pădurii. Oamenii au sărit în lac. Unii se zbăteau fără să înainteze. Alții zbierau încrâncenați, într-o spumă verzuie. Lacul era plin de algele pe care le uscau și le ardeau, în miile lor de sori, ca să facă fum și să alunge mâncătorii de fluid roșu dinăuntrul trupurilor lor.
Toți se mișcau spre celălalt mal.
Dar doi dintre ei se opriră. Parcă înnebuniți de o misterioasă naiadă a apelor, se luară la trântă în adâncuri. Era o luptă aprigă pentru o bucată din fiecare. Ceilalți înaintau în tăcere, ei se luptau pentru… procreere.
Zeul deveni interesat. Se trezise. Vedea scena. Înțelegea că lumea trebuia să fie plină de oameni, de vietăți, de voie să ajute. Și o făcu. Cei doi se împreunară în apele deja liniștite.
Ochii albaștri, una cu Zeul, înțeleseră pentru prima dată — în această secvență de umanitate — că lumea se mișcă, că există un ieri și un azi. Înțeleseseră noțiunea de timp.
Timpul trece și noi devenim vechi în timp
Dar nu ne facem mai mici și mai bolnavi, cum credeam până atunci. Așa gândea el. Și Zeul. Și cei doi, care sfârșiseră împerecherea și se întorceau acum spre posesorul craniului de pisică, voiau să ceară voie să-și construiască un cuib.
Zeul le arătă un copac, dezinteresat. Gândul îi era dus departe, la o imagine ce-i venise dincolo de timp, de milenii. Era clar Clepsidra. Piele fină fără pilozitate. Acoperită cu un fel de frunză perfectă. Fără nervuri. Fără culoare. Era de neînțeles. O femeie. O zeiță? Era ceva ce știa că, în această fază, nu putea înțelege. Dar era a lui.
Îl dureau fălcile de poftă. Și nu pentru vietatea verde pe care cel ajuns pe malul celălalt i-o aducea ca ofrandă…
Dar lui îi era limpede acum: exista evoluție. Exista timp.
Egalitatea și inegalitatea erau doar faze ale trecerii timpului.
Citește și alte editoriale despre sex:
Cum un zeu precivilizat mi-a șoptit secretele dorinței
Reflexii la malul oceanului: Mona, Instagramul și sensul gesturilor
Zeul sexului și plaja cu nisip negru. O poveste cu o yoghină între vis și realitate
Zeul care mirosea fecundul
Zeul sexului a avut o noapte grea
Zeul sexului și Discordia în stația Grozăvești